Vasile GRIBINCEA, elev al clasei a XI-a, L.C.I. „Prometeu – Prim”

Comunicare prezentată în cadrul mesei rotunde „Copii supradotați”

Se poate spune, în spiritul proverbului taoist[1]  „A gândi poezia înseamnă a nega poezia”, că a gândi râsul (în afară de cazul po(i)eticului) înseamnă a nega râsul, sau, cel puțin, a te distanța de acesta, a încerca în chip scrupulos să îl previi.

Textul de față se datorează și echivocității încă nedepășite a imaginii pe care o am despre simțul umorului, așa cum se manifestă acesta în cazul persoanei mele. Flerul meu umoristic este neregulat și capricios. Se întâmplă uneori să fiu cuprins de o  stare energetică a rizibilului preaplin și atotprezent, care îmi privilegiază mintea cu momente de o lejeritate completă și de o libertate ludică absolută – îngăduită fie formularea-mi de libertate absolută, căci mă gândesc la faptul că libertatea se numără și ea printre lucrurile care, sau există, și, fiind, sunt absolute, sau, pur și simplu, nu există; deci, cea mai concludentă judecată calitativă care ar putea fi emisă despre libertate, dacă nu unica judecată de acest fel, constă în a remarca simpla existență a libertății. Fazele excepționale în care râsul și buna mea dispoziție ating culmile sunt valoroase de vreme ce concretizează o recuperare, e adevărat, efemeră, dar esențială a paradisului pierdut, sau, literalmente depășit al copilăriei. Mai dese și mai incontrolabile sunt  situațiile de amorțire a umorului meu. Efectiv,  mă simt cu desăvârșire insensibil în fața semnelor hilariantului. Expresia mea rămâne într-o stare de așteptare, pe care, de cele mai multe ori, nu o depășesc. Câteodată, încerc să schițez un zâmbet sau să forțez râsul, dintr-o strictă considerație pentru cei alături de care mă găsesc; arareori însă reușesc să maschez lipsa sau chiar incapacitatea mea temporară de interes pentru faptul de umor. Urmează ca cei care au (ne!)șansa de a se afla lângă mine în acele clipe să îmi reproșeze direct că nu am înțeles gluma, sau să mă întrebe dacă mi-am dat seama care e poanta.
Acum, realizez că ceea ce mă împiedică să mă amuz nu este neapărat lipsa de înțelegere, ci, dimpotrivă, o înțelegere acută, aflată în surplus. Tratez lucrurile cu o seriozitate devenită anihilatoare, dar care mă face să cred că majoritatea absolută a situațiilor cauzatoare de râs sunt ori vrednice de compasiune, ori vrednice de blam.
De la Alexandru Paleologu cetire: „Gogol spunea undeva, în Suflete Moarte, următorul lucru: «dacă contempli îndelung un spectacol comic, el devine trist.» De ce?  Contemplarea îndelungă te face pe tine, contemplatorul, să intri în devenirea acestei împrejurări cu toate elementele afective și cu toate elementele umane care-i sunt implicite…„.Aș spune însă că pentru spulberarea comicului este nevoie de mult mai puțin decât de o contemplare îndelungată. În al său „Le rire”, Henry Bergson vede în emoție cel mai mare inamic al râsului, iar în indiferență – locul natural al acestuia. O să adaug doar că această implicare emotivă nulă trebuie asistată de o atenție pur-constativă la un nivel de referință care să nu depășească superficia: o singură alunecare pe panta analizei aruncă în aer mai toate (re)sursele rizibilului, întrucât comicul nu face decât să paraziteze pe contul unor situații funciarmente întristătoare și problematice. Fie exemplul proverbialei comedii shakespeariene Visul unei nopți de vară”: Dulcea inconștiență a Titaniei, îndrăgostită sub efectul vrăjii de paiața cu cap de măgar, este trist de înduioșătoare, iar faptul că Lysander, care o iubește pe Hermia, ajunge, la fel sub efectul vrăjii, să se îndrăgostească de Helena, are un latent, dar neneglijabil potențial zguduitor, diminuat la timp de intervenția regelui Oberon care îndreaptă greșeala lui Puck. În contextul comicului, superficialitatea este principală, pentru că, pur și simplu, superficia este nivelul la care există comicul.Deci dacă încerc să simt afectiv  o situațiune comică sau să o trec prin filtrul rațiunii, e ca și cum dau la o parte o mască dincolo de care se ascundea un chip complementar, chip care, din nou în spiritul lui Paleologu, ar putea fi neantul, zero, nimicul. Un nimic care, dacă nu ar fi fost irezistibil comic, ar fi irezistibil de înspăimântător… Deși Baudelaire vorbește despre un comic absolut, sunt de părere că nu există ca atare o absoluitate estetică a comicului, asemănătoare cu cea a tragicului sau a dramaticului. Esteticește, comicul e de o fragilitate nemaipomenită. Pentru că este al superficiei, pentru că rezidă în reprezentare, ci nu în esență și pentru că nu are o esență pură a sa. Pentru că rizibilul unei opere va sta într-un soi ludic, deopotrivă tensionant și detensionant de accente restrânse și de amănunte care marchează anumite exagerări (subliminale pentru personaj, dar exprese pentru cititor/spectator – Bergson vorbește și despre caracterul inconștient al comicului) înfățișate, de cele mai dese ori, sub forma unor inadecvații. Am sentimentul că, spre deosebire de un text de esență dramatică sau tragică, orice text de factură comică își poate pierde viabilitatea în urma unui exercițiu de rescriere care nu ar afecta acțiunea în sine, intervenind doar asupra unor replici și a unor alte elemente contigue.
În cazul comicului, tendința de a te a identifica pe anumite segmente cu un protagonist este înlocuită printr-o inerentă și autodefensivă sensibilitate a propriei superiorități – tot Bergson vede în râs un gest social de corectare. În cazul textului comic, raportul dintre lector și operă fiind este de o natură teatraliza(n)tă – cititorul rămâne ca atare pe poziția de spectator al faptelor ilare, el nu se va integra în lumea intrinsecă a operei, preferând empatiei fixitatea; pentru că , în general, nu este tocmai respectabil și exemplar, eroul comic nu e de natură să trezească porniri empatice. Este simplamente devalorizant, sau cel puțin la extremitatea pedepsitoare a umorului autoreferențial, să te proiectezi în imaginea unui avar precum Euclio, a unui ipocrit de Tartuffe, a unui manipulabil ramolit care este Trahanche, a copilului teribil Tecușor, sau să te regăsești în postura de verigă a unui cuplu fără individualitate identitară ca cel al Efimiței și al lui Leonida. Înseși situațiile comice sunt, de regulă, indezirabile; chit că „Ah, măseaua!” lui Cehov și „Antrax” de Mircea Cărtărescu sunt niște exemplare narative de savoare umoristică, cel mai probabil, hazul ar fi stins de un sentiment (auto)compătimitor pentru oricine și-ar imagina avec participation că , turmentat de o durere de dinți, a stat, în locul lui Dîbkin, mai mult de trei ore în fața cabinetului unui avocat (!), sau că a primit, asemeni lui Cărtărescu, un plic suspect care i-ar fi putut provoca moartea. În această perspectivă, râsul concretizează atât bucuria minimă a faptului de a nu fi în poziția pățitului, dar și siguranța superiorității( de situație, caracter) în fața personagiului comic.
Finețea comicului este o dovadă de flexibilitate a inteligenței. Unitatea de măsură a valorii comicului este subtilitatea. Cu cât comicul este de o delicatețe care îl face să se dezvăluie doar unor minți rafinate, cu atât efectul corectiv bergsonian al râsului este mai valoros. Nu râsul gregar este redutabil, ci râsul ponderat, intim, al omului preeminent care, astfel, corectează nu doar sursa fină de amuzament, ci și pe cei care nu o au fost în stare să reacționeze la ea. Vorba vine: Pentru ca să poți corecta pe cineva, trebuie să îi fii superior măcar în chestiunea în care a greșit, iar felul în care îl vei corecta vorbește despre cât de superior îi ești sau nu îi ești în alte privințe. Sensul pragmatic al râsului este acela al unei diferențieri – cel ce se regăsește în imaginea caricaturală, ar reacționa, cel mai probabil, cu acreală, arareori cochetând cu o franchețe autoironică, sau, pur și simplu, resemnându-se. Râsul este o soluție pentru lărgimea îngustătoare a inefabilului, este un mobil involuntar și autentic al comunicării – exceptând râsul intenționat și factice – atunci când cuvintele par să-și piardă promptitudinea și eficiența.
Râsul, în care Henri Wald vede chiar elementul definitoriu al omului – o manifestare simplă de tot, scurtă de tot, veche și adevărată cât lumea…