Când Dumnezeu a făurit toate cele văzute și nevăzute din dragoste pentru Om și l-a înnobilat după chipul și asemănarea Sa, l-a predestinat unui destin creator prin care ființa încearcă să repete actul primordial al Facerii. În timp, acest verb, a face, a dezvoltat cea mai bogată serie sinonimică, confirmând înalta prețuire a românului pentru lucru, datul nostru pe acest pământ.
Domnul Aurelian Silvestru se întrupează parcă în acest verb, a face, prin tot ce a realizat clădind rostul sinelui. Răzvrătindu- se împotriva comodității și a mediocrității, cu o neostoită vrere și încrezător în destinul creator al omului, domnul Silvestru remodelează lumea în încercarea de a o readuce în tiparele etice și estetice ale neamului prin propriul exemplu de recuperare a sacrului, esență surprinsă și în aforismul: „Lumea este imperfectă. Contează însă nu cum o găsești când vii, ci cum o lași când pleci.”
Provocat de unul dintre cele mai migăloase procese de șlefuire, diamantizare a gândului – aforismul, în care se unesc, după cum menționează Grigore Vieru, poezia, filozofia și experiența de viață, Aurelian Silvestru se anunță a fi, și în această culegere – „Aforisme”- ca și în „Dincolo de imposibil”, „Neodihna cuvintelor”, „Victoria speranței”, „Aventurile lui Ionuț”, „Templul bunătății” sau „Pragul”, un neobosit căutător de sensuri și trăiri, care s-a consacrat descoperirii, reformării, realizării, desăvârșirii celor mai variate aspecte ale vieții și ale sinelui. Cartea dezvăluie frământările, regretele, angajamentele, visurile, speranțele, toate proiectele, domeniile în care s-a avântat curajos, cu alte cuvinte, cartea dezvăluie treptele devenirii omului Aurelian Silvestru.
„Școala, este de părere autorul, trebuie să îl învețe pe copil nu să facă totul, ci să creadă că poate face totul.” Fidel acestui crez, a întemeiat o școală românească și conduce, alături de o echipă unită prin idee și simțire, spre dezvoltarea armonioasă a personalității elevului, anticipând cu două decenii reformele din învățământul basarabean.
Conștient de importanța educației copilului mic în spiritul lucurilor adevărate, a construit pentru acesta un pod de cunoaștere a înțelesurilor vieții în cartea „Eu și lumea”, pe care a dăruit-o cu generozitatea-i consacrată elevilor de la „Prometeu”. Ne-a îndemnat pe noi, pedagogii, să avem grija grădinarilor de suflet, pentru că: „ A preda unui copil ceea ce scrie în manual nu înseamnă a face educație. Copilul are nevoie nu de cunoștințele profesorului, ci de inima lui. Educația înseamnă Suflet!”
Urmând crezul lui Michelangelo, de a elibera îngerul prins în piatră, a căutat descătușarea materiei și a spiritului, pentru a nu descoperi „Tristețea unui bloc de marmură care visa să trăiască într-o sculptură frumoasă, dar a fost transformat în dale de podea.” Visul arhitectului Aurelian Silvestru a luat frumoasa formă a liceului, a bisericii din curte, prin care ctitorul a armonizat educația academică cu cea spirituală, pentru că înainte de toate Dumnezeu e.
Și dacă „Omul este grâul semănat de Dumnezeu”, crede Aurelian Silvestru, noi suntem martorii rodirii omului- grâu, pentru care „Talentul n-are zile de odihnă: pictură, versuri, muzică – toate dovedesc și căutare, și dăruire, și afirmare, energie și imaginație inepuizabile parcă.
În calitate de om și de scriitor, autorul dă seama gândului și faptei, dezvăluind esența echilibrului, integritatea morală și spirituală, ca măsură a tuturor lucrurilor, ca valoare supremă: „Nu ești un bun scriitor dacă într-un fel te prezinți în fața Bunului Dumnezeu și cu totul altfel în fața cititorului.”
Confesiunea artistică reliefează crezul despre procesul creației și destinul creatorului, iar actul filosofic îmbinat cu cel metaforic conturează un discurs bivalent prin care se înscrie alături de marii noștri scriitori: „A scrie înseamnă a-ți diseca sufletul, sperând să dai de apă în pustiu.”; „Poezia nu se scrie, se trăiește. E o stare a creației în care emoția devine o metaforă.”
Metafora se prelungește în simbol și în proză: „Noi și biografia omenirii”, „Ispita nemuririi” sau romanul „ Cel rătăcit: expresie a căutării drumului spre centru și a redescoperirii axului universului – dragostea pentru Dumnezeu din care se revarsă iubirea ca trăire întemeietoare de lume.
Aurelian Silvestru a făurit medalioane ale experienței de viață și cultură, împărtășindu-se în Fărâme de suflet, carte de înaltă vibrație a lecțiilor despre cumsecădenie, recunoștință, altruism, „o carte născută din necesitatea de a-i ajuta pe oameni să-și mențină flacăra vie a talentului și a omeniei, a bunătății și a credinței în Dumnezeu”, după cum menţionează însuşi autorul ei. Pentru scriitor, „Omul e mare numai dacă tinde impetuos, cu toate forțele sale, către perfecțiune, dacă nu se consumă cu nimicuri, dacă pasiunea sa absoarbe năvalnic întreaga-i energie și o concentrează într-o singură direcție – totdeuna aceeași cu direcția aspirațiilor sale creatoare”.
Indiscutabil, vasta activitate a lui Aurelian Silvestru impresionează, fascinează, uluiește chiar. Pare a fi omul-granit, omul-munte, omul-titan. Dar domnul Silvestru rămâne omul-grâu, omul-busuioc, omul-iubire. Aforismele magice de un rând sau fragmentele poetice deopotrivă dezvăluie o fire de o fragilă delicatețe, profundă, care ne permite intrarea în acea zonă de intimitate a eului în dialog cu sine însuși, unde se mărturisește cu bucuria inocentă a copilului sau cu noblețea grizonantă a înțeleptului: „Pescărușul, cu valul mării în cioc…” „Cu glas de copil, Misterul mă cheamă de dincolo de capătul lumii.”
Jocul de cuvinte, antitezele ne invită să trecem pragul aparențelor în cunoașterea esențelor: „Mă lipesc de căldura sobei ca să mă dezlipesc de răceala sufletului meu.” „Mă tem de privirea întrebătoare a durerii, la care nu știu ce să răspund”.
Simțurile devin hiperbolizate, dar nu în cheie carageliană, de enorm și monstruos. Învăluit de frumos și sfânt, autorul vede și aude dincolo de firesc:
„Stau cu ochii pe stratul de flori: să nu scap clipa când lumina va deveni culoare” …
„Copil fiind, îmi lipeam urechea de cer și ascultam cum crește Omul în mine.”
Omul a crescut până când, cu vibrantă emoție, își recunoaște locul în istoria omenirii:
„Am ajuns la vârsta când semăn leit cu bătrânul îngândurat care stătea singur pe o lespede de piatră, sub nucul din fundul grădinii și care era tatăl meu…”
Regăsim felul acesta atât de românesc, atât de melancolic, atât de grav și duios, urcător și coborâtor în unduiri de doină în a exprima idei, sentimente, viziuni, trăiri, în a accepta individualitatea și totodată repetabilitatea vieții.
Acesta este artistul. Acesta este omul. Iubire este. Și din iubire de Dumnezeu și de viață toate s-au născut: „Există câteva lucruri pentru care merită să te naști. Iubirea ar fi primul dintre ele, crede autorul. Dar există și câteva lucruri pentru care merită să mori. Și tot iubire ar fi primul dintre ele.”

Angela Lungu, director adjunct comisia metodică științe socioumanistice a Liceului de Creativitate și Inventică „Prometeu – Prim”

Imagine sursă asm.md