Când îmi aduc aminte de liceu, apare primăvara în suflet. O rază de soare mă încălzeşte, adie un vânt proaspăt cu iz de iarbă fragedă.
Nu îmi aduc aminte cum a fost prima zi de şcoală, dar am niște fotografii care mă fac să zâmbesc: purtam două codiţe şi breton, aveam un trandafir în mâină şi un ditamai ghiozdan în spate!
Am poze de la matinee şi începuturi de an şcolar, pe care cândva le-am tăiat din toate părţile doar ca să încapă în albumul meu cu format 10 pe 15 centimetri. Dar ele au rămas mai mari decât atât. Precum amintirile şi trăirile din anii de liceu. Doisprezece ani de şcoală, unsprezece dintre care au fost petrecuţi la Liceul „Prometeu” (în clasa IX-a am studiat în Germania la Gimnaziul Wilnsdorf, Landul Nordrhein-Westfalen). Nu, nu doar „Prometeu”, ci Liceul Experimental de Creativitate şi Inventică „Prometeu” – a fost prima rimă de viaţă învăţată de mine. Noi am fost dăscăliţi să aducem focul oamenilor, dar în primul rând nouă înşine. Să nu ne temem de nou, de descoperiri, de greutăţi, dar nici de succese. Cred că am fost printre primii elevi din Republica Moldova care au putut respira aer liber, aer creator. Căci„Prometeu” este vântul care îmi dă curaj şi care îmi spune că pot face orice doresc pe lumea asta, pentru că pot. Pentru că mi s-au dat aripi.
Anii de liceu (şi gimnaziu, şi clase primare) nu înseamnă doar ore, teme pentru acasă, învăţătură, pauze mereu prea scurte, chifle la recreaţie, teze şi lucrări de control, colegi şi profesori, tablă şi cretă, ci înseamnă şi copilărie, adolescenţă, formare, visuri, idealuri, primii paşi în viaţa de adult, exprimarea emoţiilor şi începutul descoperirii eului. Căci liceul asta şi conţine, conţine cuvântul EU! La fel şi PrometEU!
Pe lângă amintirile legate de geometria în spaţiu, unde se terminau neuronii înainte de a găsi soluţia exerciţiilor, şi pe lângă discuţiile la lecţiile de istorie, în care argumentele mele se potriveau cu subiectul precum nuca de perete, îmi aduc aminte cu mare plăcere de şcoală. Ca de ceva uşor, vaporos, fără câmp de gravitaţie, ca o eşarfă de mătase. Unicele probleme erau cele din teza la matematică.
Au trecut ceva ani de când am absolvit liceul, însă faptul că am fost aici elevă mă face să mă simt foarte norocoasă şi onorată.
Îmi e dor de colegi, de profesori, îmi e dor de porţi deschise în gând! Îmi e dor de tot ce înseamnă să fii elev, pentru că ai speranţe şi visuri la nesfârşit, pentru că zbori sus de tot!
Liceul nu este doar o instituţie, cantină, cancelarie, clase, laboratoare, curte, sala de sport, ci în primul rând oameni: profesori, elevi. Îi mulțumesc doamnei învăţătoare Cocea, care ne-a fost mamă în fiecare zi, le mulţumesc tuturor profesorilor: doamna Platon, domnul Juncu, domnul Bojonca, doamna Miron, domnul Onescu, doamna Efros, domnul Iuraşcu, doamna Avdeev, doamna Voroniuc, domnul Schiţco, domnul Gonţa, domnul Cîrlig, domnul Evtodiev, domnul Gore, domnul şi doamna Adam, doamna Pricopoaie, domnul Găina, domnul Mariniuc şi tuturor acelor profesori care ne-au hrănit cu bucăţi din sufletul lor! Iar Dumneavoastră, domnule Aurelian Silvestru, Va mulţumesc pentru ca aţi creat şi ocrotiţi cu mult har divin un templu al educaţiei, pentru că aţi ales creaţia drept formă supremă a dezvoltării şi aţi adus primăvara copilăriei noastre!

La mulți ani, dragă liceu! Te port în suflet, în gând şi în orice performanţă pe care o ating!

                                                                                                               Cu gratitudine,
                                                                                             Lucia BOGUŞ-NEULING,
                                                                                                               promoţia 2006